acolo

18 octombrie,cafeneaua din colt,dupa-amiaza,eu.

Savurez ceaiul negru cu un strop de lapte ...il zaresc pe el,35-30 de ani,parul grizonat,ochii negrii patrunzatori, pare ca ma dezbraca din priviri. Ma las dezbracata , mangaiata , dezmierdata .

A venit ea,dar tot eu ii acaparez privirile . Pentru un moment il evit dar mi-e imposibil! Privirile noastre se intalnesc oricum !

Straluceste,este aurie,nu-mi place! Ma deziluzioneaza verigheta lui ! Vreau sa strig " Esti al meu!" Ma priveste insistent si parca il simt cum porneste dinspre sani,face un scurt popas cu limba in dreptul buricului dupa care se apuca de treaba cu incetinitorul .

Brusc nu-l mai simt . A plecat lasand in urma un nor fin din tigara lui.

Eu savurand in continuare ceaiul,el remanand un adevarat tabu pentru mine.

cosmar!!!

..am impresia ca tipul din microbuzul 51 inca ma mai urmareste.:aviatorilor,ultima statie.urmeaza o zi banala.cersetorii is la locul lor,traficul,durerea mea de cap,pauzele de masa in care vorbim despre cum se pisha pisicile in sufragerii,stirile de la ora 15:00(pe care niciodata nu le vad),mesajele de la tine cu”grabestete”sau”vin in 5 min”.totul e la locul lui!ma enerveaza ordinea asta a banalitatii.daca’ai stii de cate ori nu mi-am dorit sa treaca un strain pe langa mine si sa’mi zica”ai gresit planeta”sau nu stiu,femeia care ma serveste cu pizza sa aiba privirea aia de”eu stiu ceva ce tu nu stii”.Mda.ce?cum se pun masline pe felii fara sa le murdaresti de ketchup?:-j In principiu imi place ca in timp ce eu sunt aici nu se intampla nimic!intr’o zi o sa ma ridic si’o sa urlu”traiti degeaba”si “lumea din acest microbuz nu face sex”.stii ca am fost mereu pentru lucrurile care nu duc nicaieri..care te ametesc..care te fac sa te pierzi… tu de partea cui esti?…pe mine ma strange pielea asta.e prea greu sa fii om.de ce plm nu poti sa fii tu?si sa intelegi…ca m’am saturat frate sa fac toate chestiile astea de fete.manechiura,pedichiura,epilat.fond de ten,strugurel,rimel si creion care sa nu se intinda.bai,dar m’am saturat.vreau sa imi iau o fusta mini cu tenesii roz murdari de nisipul din vama,si sa umblu neepilata pe strazile bucurestiului..iar tu..sa’mi faci poze si sa’mi zici ca rad ca proasta.mi-e dor de asta.si de mine

outfit-ul

stau in intuneric si vad iesind de sub patul meu niste maini care incearca sa ma atinga.sa ma mangaie pe picioare,pe solduri,pe abdomen,pe gat.imi maseaza sanii pe miscari stanga dreapta dreapta stanga.maini lungi si tandre..eu ma prefac mereu ca dorm si imi imaginez ca sunt ale tale.n-am voie sa gem,peretii sunt subtiri iar mama nu trebuie sa afle.cel mai mult imi place cand ma trage de par si eu zambesc,clipind de placere.mainile astea de la o vreme au inceput sa ma imbrace,si s-au invatat sa le resping.acum nu mai vin,de cand ti-am strigat numele in somn.mi-e asa dor de tine ca uneori imi doresc sa deschid sifonierul de dimineata si sa te gasesc pe un umeras,asteptand cuminte.esti haina pe care vreau s’o port azi. te ridic frumos de’acolo,iti pun bratele pe ale mele,ochii,buzele la locul lor,imi lipesc corpul de tine atent si’o sa’ti zic a miia oara ca mirosi a biscuiti.oglinda din baie,de pe hol,din camera,toate aproba ca esti outfitul cel mai adecvat.“arati perfect”
se trezeste si mama.

as vrea sa ma astepte si pe mn cnv - anna gavalda

"as vrea sa ma astepte si pe mine cineva"
Cineva cu miros de cocos si cu maini mari
Cineva care ma saruta pe gat cand intorc pagina
Cineva care stie sa gaseasca lucruri mari in cuvinte mici
Cineva care stie ce’s alea asteptari
Cineva care stie cine sunt
Cineva care nu stie cine sunt, dar care totusi ma asteapta"

Amagire

A privit cerul, a pătruns prin întunericul acestuia, a găsit lumina atât de dorită de sufletul lui. A realizat că în lucrurile simple se află adevaratele comori şi bucurii, că fără dragoste, fără speranţe şi visuri, inima lui nu va fi niciodata împlinită, dar pentru toate astea a trecut prin vânturile vieţii care uneori l-au intors de unde a plecat, singur şi trist, că toate iluziile lui au fost spulberate.
Un suflet inocent, naiv, atât de uşor de amăgit de frumuseţile aparente ale vieţii, de dragostea şi loialitatea prietenilor. Uşor a renunţat la camera lui plină cu jucării, vise copilăroase şi iubire părintească. Şi-a găsit alinare în răutate, invidie şi ură. Acestea l-au maturizat atât de repede şi anii treceau petrecându-i in întuneric, singurătate, pentru că un pustiu nu poate atrage pe nimeni să locuiască in el, doar un suflet prostuţ ca al lui. Regretele, promisiunile lui de schimbare il insoţeau doar noaptea la lumina lunii, singurul lui tovaraş, ziua era acelaşi om insensibil, soarele nu reuşea să pătrundă în abisul in care se scălda. Noaptea ajuta şi ziua lovea, iubea şi apoi ura.
Serile treceau pline de lacrimi şi deznădejde, că nimic nu se mai poate schimba. Plimbările spre nicăieri deveniseră frecvente şi se continuau până la epuizare. Tristeţea îl cuprinsese atât de adânc în braţele ei , încât nici ziua nu îl mai salva, transformându-i sentimentele în nepăsare. Mersul devenise un automatism pentru salvarea atât de dorită, dar inexistentă pentru acel suflet.
Ziua, perioadă de nepăsare. Totuşi o zări, era la fel ca el, pierdută în spaţiu, în lume, împinsă şi dată deoparte de toţi. Nu riposta, se uita râzând la ei cu o privire de sticlă, nu mai simţea nimic acum, răul nu o mai atingea. S-au privit, ochii lor pentru o clipa au putut vedea. Picioarele s-au oprit, corpurile, deşi bruscate de mişcările violente ale celor din jur, nu se urneau din loc, fericirea, iubirea, toate pluteau acum in jurul lor. Un şir de copii a acoperit-o.A fugit dupa ea , fara rost, dispăruse. Era convins că fusese doar o iluzie crudă a vieţii şi totuşi a continuat sa-şi petreacă urmatoarele zile în aşteptarea ei. Dar fata nu şi-a facut apariţia. Şi ea îl cauta pe el. Nepăsarea l-a cuprins din nou, acum nici noaptea nu mai avea vreun efect asupra lui, se transformase într-o fiinţa care nu putea fi definită, era pierdut. Soarele apunea, umplând cerul de sânge, norii il acopereau, in zadar lichidul pătrundea prin orice în seara aceea. Privea…sau poate doar poziţia capului era îndreptată în acea direcţie, pentru că ochii nu simţeau nimic. Era mort? Era doar un spirit? Se întreba rar, ca să găsească răspuns se ciupea , durerea îl făcea să se simta viu, aşa că mâinile lui acum erau pline de vânătăi. Se sprijinea pe copacul zgrumţuros, crestăturile lui îi pătrundeau în corp, le simţea, ce fericit era! Lacrimi picau pe pământ, privea curios. Era ea, mai tristă şi dezamăgită ca niciodata. O iubea, pentru că atunci când o privea, se vedea pe el însuşi. Îi era milă, de fată şi de el. Cum ajunsese…Dorul de camera lui de copil, de pupicii călduroşi înainte de culcare, de vocea limpede a mamei, de poveştile cu zmei şi zâne, îl domina. Cât timp trecuse? Câţi ani avea acum? Unde era? Nepăsarea încerca să-l atragă din nou. Imposibil. Sentimentele lui lânga ea erau mai puternice ca oricând. Nu-şi vorbeau, dar simţeau că se cunosc de mult, de parcă ar fi trait împreună, ochii fiecăruia pătrundeau adânc în sufletul ceiluilalt. Se simţea împlinit. Se plimbau, mâinile lor cu greu se contopiseră şi atunci simţeau la fel, mergeau şi trăiau ca o singură făptură. Natura se bucura : florile emanau parfumul lor pentru ei, luna apăruse mândră pe cer, luminându-le paşii. Fericirea se născuse în acele suflete aparent pierdute pentru veşnicie.
Un zgomot puternic îl trezise, se ridică speriat de pe copacul bătrân. Era singur, ea dispăruse, luna odata cu fata. Cerul era negru, luminat din când in când de raze albe ce îl străpungeau. Ploua. El o cauta disperat. Fugea, picăturile îl acopereau, îi ucideau speranţele, dar paşii lui refuzau să se oprească .De ce plecase? Ar fi vrut să o strige, dar nu îi ştia numele. Ar fi vrut să o caute…dar unde? Se îndrepta spre locul unde o intalnise prima oară. Era acolo, mai frumoasă ca oricând, ploaia încerca să o ascundă de el, însă nu reuşea, privirea lui pătrundea prin orice. Păşea grăbit spre corpul ce abia se întrezărea printre picăturile ce cădeau neîncetat pe pământ .Era lângă ea, o privea şi pentru prima data încercă să-i vorbească.
-De ce ai plecat? rosti el cu greu.
Femeia îl privi curioasă şi speriată.
-Mă confundaţi!, răspunse ea rece şi încercă să plece, ridicându-se brusc.
A luat-o de braţ, dar ea s-a smucit. S-a ruşinat de fapta sa şi si-a cerut scuze. Ea l-a privit indiferentă şi a rosttit aceleaşi cuvinte”Mă confundaţi!”
Lacrimile curgeau în urma fiinţei care s-a ridicat şi şi-a continuat drumul. Nu înţelegea indiferenţa ei, comportamentul. De ce refuza să accepte că îl iubeşte, doar şi el simţea la fel pentru ea. Întrebări retorice care adânceau suferinţa lui îi invadau mintea. Îşi dorea să o mai privească o data, ar fi fost atât de fericit! Ploaia îl acoperea fără voia lui, fulgerele îi luminau privirea, fără rost căci ochii lui nu zăreau nimic, ea dispăruse şi odată cu ea, implinirea lui.
Fusese un vis crud, pentru că aşa este viaţa, iubise o iluzie, acum neputând să renunţe la ea. Şi-a petrecut anii în acel loc unde o văzuse prima oară, aşteptând în zadar apariţia ei. Ochii lui adesea o regăseau în seninătatea cerului, în lumina pură a lunii. Azi este deasupra tuturor, împreună cu ea, într-un loc în care amândoi sunt eterni şi iubirea lor luminează întunericul cerului, noaptea.

pentru el…

Psss… Pssss ….. da, da, tu… tu cel de-acolo, nedumeritule! De cate ori nu ti-am strigat numele…, dar nu mai conteaza, macar acum m-ai auzit, asta-i important. Acum glasul meu fin ca matasea se incolaceste precum un sarpe in jurul urechilor tale… si acolo va ramane pentru totdeauna. Limba mea aspra iti va intra destul de des in ureche… hmmm… al dracului de rau o sa te usture, te asigur. Chiar acum iti intra pentru prima data; nu cumva incepi s-o simti ?! …acum, brusc incepi sa-ti amintesti cum te-am mai strigat si cu alte ocazii ~ rama scarboasa si inamolita ce eram ~ , dar tu, nemernicule, nu ma bagai in seama. Sa nu zici ca regreti ca m-ai umilit pentru ca tu te lauzi ca nu regreti nimic niciodata, iar eu oricum n-as fi dispusa sa te iert. In momentul in care m-ai provocat cu buna stiinta, viitorul tau s-a scris: ai sa ajungi ca un mar gaunos, manacat pe dinauntru chiar de viermii pe care cu mana ta i-ai crescut… o sa ajungi sec si uscat, o sa ajungi sa te imputi, iar toate-o sa te doara asa de tare incat si cei din jur iti vor simti durerile… si te vor lasa singur, satui cu totii de putoarea si chinurile tale. Iar ramas singur vei hotara sa renunti la infernul pe care-l traiesti si te vei sinucide, sigur fiind ca dincolo conditiile-s mai bune. …dar n-ai sa scapi nici acolo de mine pentru ca glasul meu fin ca matasea va ramane incolacit si-n Iad in jurul urechilor tale…

amintiri

Avem un trecut doar al nostru,cu intamplari fantastice , care ne insoteste peste tot .
Iti mai amintesti patul desfundat ca un hamac din camera motelului al carui nume iti purta,cea de langa toalete,cu mobila veche?Dar de fereastracu vedere in bordelul de vizavi,ce zici? Si cei care si-au ambalat motoarele pana in zori exact sub balconul nostru?Usa care nu se putea deschide?Dusul care nu se mai oprea?Ciudateniile de la micul dejun?Ciudatele mese de seara?Soarecii!!Mai tii minte noaptea in care am ras pana am cazut din pat?
Demential!Fantastic,fantastic totul!
Fiecare amintire, un mic sipet in care…

baaaai

De ce nu-mi tai eu parul scurt, imi intra în ochi, nu-i mai vad bine pe cei care ma iubesc,risc prea mult, de ce trebuie sa fiu mereu asa? Beau un pahar de tequila,il beau repede,il dau peste cap si zâmbesc, am genunchii frumosi, toata lumea se uita la genunchii mei, multi vor sa mi-i desperecheze, multi vor sa plece cu un pic din mine acasa la ei, sa ma ascunda în mobile frantuzesti. Partea frontala baaaai, asta ai reusit sa smulgi, m-am lasat greu, dar mi-ai ghicit slabiciunea, când ploua sunt alta, ma preling ca o otrava prin venele tale,m.ai primit ca pe un drog, are partea frontala baai,ce stiti voi..

Atunci…

Ai avut-o,ai folosit-o,ai uzat-o,ai distrus-o dar n-ai pastrat-o ! S-a intrebat de ce…pentru moment.
Nu-ti mai consuma energia explicandu-i ! Stie!!!Da,stie!Mereu a stiut!Esti surprins?Afla ca stie…ti-ar repeta de mii de ori…stie stie stie . Da, stie ca e prea buna pentru tine.
Ai intalnit-o la aceasi terasa la care mergi seara de seara . Ai privit-o lung,ai studiat-o din cap pana in varful degetelor.I-ai vazut genunchii! Ai ramas surprins din nou.Te privea cu dispret,era schimbata,era alta.Alta pizda ,a alt cuiva care stie sa aibe grija de ea . Da, surprinsule ! O iubeste altu!

C.

A fost a ta,a fost a lui,a fost a tuturor . Toti au avut-o macar o data in patul lor,toti i-au dat-o,toti au iubit-o doar pentru o nopate.Toti!Acum o vrei iar!E ca un drog pentru tine.Gandul ca n-o vei mai avea niciodata si ceilalti da ,nu-ti da pace.
Las-o in pace,doreste-o,uit-o.
Acum speri sa n-o mai vezi decat la un colt de strada asteptand clientii sa vina si muscandu-ti buza pentru ca n-o mai poti avea .

Stupid

M-ai facut sa plang, sa rad. Ce banal. Efort de gandire, minte incordata. Privesc cladirea de sus in jos. Cine sta acolo? Ce ma atrage atat de mult? Mult timp a mai trecut de cand nu am stat cu tine, la o poveste , ascultand muzica noastra favorita , tu spunandu-mi ca nu crezi (cum poti sa nu crezi si sa traiesti asa?), eu privindu-te prostita… Parfumul tau ramane noaptea in mine si parca te tin in brate. Stupid…stupid vis, stupid sarut de noapte buna, stupida floare de nu-ma-uita. Verifica-ti mail-ul ca sa afli cat de mult te… cat de mult te uit cu fiecare minut. Nu ma manji cu noroi, e noroiul de pe mainile tale, nu imi apartine.
Asculta! Ai chef de glume? Ca eu nu.
Du-ma acolo unde stii ca sa-mi las acolo privirile pline de intelesuri care lasau sa treaca in mintea ta toate ideile, fara sa rostesc un cuvant. Tot noapte a ramas in jurul meu, cu ferestrele inchise si jaluzele trase. Tot noapte e aici.
A cazut netul. Duc dorul unei mici discutii care se intinde muuult de tot pana dupa miezul noptii.
As manca o ciocolata…

Scrisoare

Draga, fosta prietena

Recunosc…Din cand in cand ma gandesc la noi doi goi: tu…in sanul naturii, eu intre sanii tai explorandu-i prin cluburi. Cerand mai mult tot mai mult totul. Tu punand botul, eu ajutandu-te ,tu dand dispozitii noi , eu aplicandu-le. Si imi aduc cand imi spuneai flamandule framanta-le.Iti raspundeam: simte-le ,linge-le . Uite asa treceau noptile si zilele, uite asa se duceau banii pe pastilele tale elvetiene. Credeam gene…in tine, nu ma puteam gandi la ce e bine ,doar la ce e rau .Nu ma mai puteam gandi decat la ...tocuri inalte. La cum sa fac sa nu te salte altul,la cum sa fac saltul cat mai rapid spre patul tau .Si uite asa trecea suta de parai ,suta de zile. Si incet incet, uitai de mine uitandu-te spre cine stie ce “vedeta”.Ceea ce nu stii.. e ca-s mai bun ca el baby. Cu sigutanta nu baby. Oricum am cunoscut o lady cum visam. Nu la un bar sau la vreun bairamCi in liceu.Si genul cu fund si tatze bombate. Ea are bucle bogate. Tu ce ai ?Toate alea.. alterate. Si alte efecte ce cand te-am luat nu erau scrise, descrise in prospecte Oricum sper sa nu te mai vad. Poate sa te zaresc din masina…

Praetor

azi 13

Imi spuse :

“Ciao, bella! De ce nu esti tu fericita, de ce fumezi si porti haine barbatesti, de ce-ti deschizi ferestrele când afara urla câinii la luna? De ce nu iubesti tu rotund, fara colturi? Nu stii ca în ele se ascund cuvintele nespuse? Esti o buna actrita,zâmbesti,esti nemaipomenita,esti îndeajuns de puternica sa iesi din cocon,iesi odata! Ai drumul pavat cu vise, cu secvente de viata, stiu, tu îti doresti continuitate. Asta e, puterea ta sta în felul cum îti lipesti artistic fotografiile rupte, versurile în franceza, si poate si o nota, doua din ariile lui Beethoven.Ciao, bella! Daca tot pleci, pleaca si ramâi acolo, nu mai privi în urma, chiar daca vin si te strig, tu nu veni, ramâi în viata ta, în coconul tau. Nu veni, nu-mi fii, fie-ti… “

no sense

luni,septembrie,ploua…

vorbesc cu tine gardianule,nu ma mai numi prizoniera,lasa-ma sa ies,taie-mi piatra care ma tine. lasa-ma sa ies,lasa-ma sa evadez si prefa-te ca nu stii ! lasa-ma acum cat inca nu e prea tarziu ! lasa-ma chiar si aia in ploaia ! nu va dura mult dar ma vei atinge,o tensiune intima si inchisa ce niciodata nu va exploda ci se va stinge in propria fiinta . ploua la ce te asteptai ! lasa-ma!

tot eu

Tot ce e prea mult strică şi ce e prea puţin nu e de ajuns într-un cuvânt definiţia nemulţumirii , care ne priveşte ascunsă într-un colţ şi ia naştere în fiecare dintre noi.
Afară plouă, natura zâmbeşte , însă eu sunt incapabilă să mă bucur de fericirea ei, pentru că eu îmi doresc soare şi trebuie să fie! Azi e senin şi cald, lumina puternică îmi sfâşie ochii, prea cald să ies afară! Închid geamurile, vreau întuneric! Norii şi negrul acestora pătrund în camera mea ucigând lumina. Mă ridic enervată din pat şi aprind becul, privesc pereţii sunt atât de mari în comparaţie cu mine…Vreau să fiu mai înaltă ca ei! Iau un scaun şi mă aşez în picioare pe el. Sunt atât de fericită ating tavanul şi rostesc câteva vorbe răutăcioase.
Mă trântesc pe salteaua ce scârţâie lovită de prăbuşirea mea bruscă, dorind să mă cufund deplin într-un somn adânc. Imposibil! E frumos: am oglinda mea în care atunci când mă privesc pot face ce vreau! Ieri am zburat, aripile m-au dus spre cer. Mă plictiseşte camera mea, pereţii nu mă mai încântă cu nimic am descoperit că pot fi mai presus decât oricine. E negru, dar eu vreau alb! Ţip becului să strălucească. S-a ars şi mii de bucăţele plutesc prin camera mea, par diamante. Deschid geamul în speranţa găsirii unei raze de lumină , dar fereastra refuză să se deschidă. Trag nervoasă de el…în zadar! Cobor, păşesc apăsat pe scările negre, pentru a simţi şi ele supărarea mea, dar ele rămân neschimbate. Sunt jos pe terasă, tălpile mă ustură, fericite că acum simt şi eu durerea ce ele o îndură din cauza mea mereu. Afară plouă, e frig, picăturile se aşază pe mine, acum înţeleg sentimentul cuierului atunci când nepăsători ne punem hainele pe el, fericiţi că am găsit un loc în care se vor păstra bine. Nemulţumirea mă cuprinde mă scutur, sar şi alerg în dorinţa lepădării picăturilor de pe mine. În zadar, ele se îndesesc şi îmi domină corpul. Sunt chinuită de tot ce mă înconjoară, sunt convinsă că nimic nu poate fi mai rău! Merg pentru că vreau să văd ceva nou, palpitant, să găsesc lumină, dar dau de întuneric şi de banalitate. Aşa e lumea, camera mea, oglinda, totul e special, la început, apoi magia şi entuziasmul dispar, pentru că toate lucrurile frumoase iau sfârşit, monotonia le transformă .Ce fericită eram când zăream luna noaptea datorită somnului care întârzia, îi uram venirea care distrugea mereu magia şi iubirea ce mă cuprindea faţă de globul alb ce mă îndruma în întunericul devenit şi el un prieten apropiat. Dar ea mă părăsise pentru multe zile şi când apăru din nou, era doar o lumină obisnuită, rece, care duşmănoasă mă părăsise, ştiind că îmi va fi aşa de greu fără ea. Acum o urăsc, mă bucur când e acoperită de nori, aşa cum e în seara asta. Totuşi sufletul meu are nevoie de o lumină…dar nu de cea a lunii, refuz să accept faptul că am nevoie de cineva, pentru că mă pot descurca singură, convinsă că lumea nu îţi va face niciodata bine ,că te va părăsi atunci când o vei iubi mai mult. Mi-e greu, dar rostesc în şoaptă de teamă să nu audă pustiul ce mă înconjoară gândurile mele: ca mi-e dor de oglinda mea, de pereţii mai înalţi ca mine, de casă, urechile mele simt nevoia să audă asta, eu nu! Picioarele se întorc, caută drumul spre casă. Eu le silesc să păşească în direcţia opusă. Plâng, dar sunt convinsă că nu sunt lacrimile mele, sunt doar picăturile ce se aşează reci pe faţa mea, îngheţând orice zâmbet care ar vrea să apară. Nu am pentru ce să mă întorc, nu am cum să iubesc pustiul şi răul! Sigur el încearcă acum să mă convingă de întoarcerea acasă, unde mă va aştepta bucuroasă, de sosirea mea, dezamăgirea.
Ar fi trebuit să îmi iau oglinda cu mine, aş fi zburat acum , aş fi fost fericită! Vreau să fie zi, vreau ca luna să dispară, convinsă că îmi va fi mai bine.
E zi, simt ceva ciudat dar nu văd nimic. Păşesc, nu ştiu cum mai am puterea, în faţa mea zăresc prăfuită oglinda mea, e spartă…diamantele ce pluteau în cameră, când credeam că erau ale becului… rostesc cuvinte fără sens, tristeţea mă copleşeşte. Reuşesc să mă privesc într-un colţ al ei, pentru ultima dată, sunt bătrână păşesc sacadat pe podeaua ce scârţâie obosită sub paşii mei, alături de mine e bastonul. Caut aripile, cerul, în schimbul lor: pereţii aplecaţi de povara anilor, sunt tristă şi supărată, lemnul pe care merg se bucură de neputinţa mea. Singurătatea mă distruge. Dorul mă cuprinde …în zadar e prea târziu!
Disperarea pătrunde adânc în mine, alerg spre nicăieri.Vreau să fie noapte. Luna apare deasupra mea, dar norii o acoperă neîncetat, îi implor să o elibereze. Nu mă recunosc! Sentimentele sunt aşa de puternice încât sunt incapabilă să le mai ascund, fără rost le simt! Mă scufund în pământ, mă zbat. Tocmai acum când iubesc îmi sunt luate toate? Viata m-a lovit din nou, mi-a răspuns la fel cum i-am vorbit şi eu atâta timp. Privesc pereţii, tavanul şi scaunul cu care acum câteva clipe încercasem să îi întrec. Sunt conştientă că sunt doar nişte iluzii, totuşi mă bucur de ele. Privesc şi în jurul meu mă îmbrăţişează călduros salteaua, pe cer… e luna.
Încă o şansă, nu ştiu dacă sunt capabilă să o folosesc deplin, încerc! Nu îmi mai doresc nimic, sunt mulţumită de tot ce am, nu ştiu pentru cât timp, bănuiesc că pentru totdeauna! De câte ori mă cuprinde nemulţumirea viaţa mă pedepseşte: luna dispare şi pământul mă cuprinde din nou în braţele lui reci.
Azi corpul s-a scufundat în ţărână, dar sufletul a zburat spre cer.