tot eu

Tot ce e prea mult strică şi ce e prea puţin nu e de ajuns într-un cuvânt definiţia nemulţumirii , care ne priveşte ascunsă într-un colţ şi ia naştere în fiecare dintre noi.
Afară plouă, natura zâmbeşte , însă eu sunt incapabilă să mă bucur de fericirea ei, pentru că eu îmi doresc soare şi trebuie să fie! Azi e senin şi cald, lumina puternică îmi sfâşie ochii, prea cald să ies afară! Închid geamurile, vreau întuneric! Norii şi negrul acestora pătrund în camera mea ucigând lumina. Mă ridic enervată din pat şi aprind becul, privesc pereţii sunt atât de mari în comparaţie cu mine…Vreau să fiu mai înaltă ca ei! Iau un scaun şi mă aşez în picioare pe el. Sunt atât de fericită ating tavanul şi rostesc câteva vorbe răutăcioase.
Mă trântesc pe salteaua ce scârţâie lovită de prăbuşirea mea bruscă, dorind să mă cufund deplin într-un somn adânc. Imposibil! E frumos: am oglinda mea în care atunci când mă privesc pot face ce vreau! Ieri am zburat, aripile m-au dus spre cer. Mă plictiseşte camera mea, pereţii nu mă mai încântă cu nimic am descoperit că pot fi mai presus decât oricine. E negru, dar eu vreau alb! Ţip becului să strălucească. S-a ars şi mii de bucăţele plutesc prin camera mea, par diamante. Deschid geamul în speranţa găsirii unei raze de lumină , dar fereastra refuză să se deschidă. Trag nervoasă de el…în zadar! Cobor, păşesc apăsat pe scările negre, pentru a simţi şi ele supărarea mea, dar ele rămân neschimbate. Sunt jos pe terasă, tălpile mă ustură, fericite că acum simt şi eu durerea ce ele o îndură din cauza mea mereu. Afară plouă, e frig, picăturile se aşază pe mine, acum înţeleg sentimentul cuierului atunci când nepăsători ne punem hainele pe el, fericiţi că am găsit un loc în care se vor păstra bine. Nemulţumirea mă cuprinde mă scutur, sar şi alerg în dorinţa lepădării picăturilor de pe mine. În zadar, ele se îndesesc şi îmi domină corpul. Sunt chinuită de tot ce mă înconjoară, sunt convinsă că nimic nu poate fi mai rău! Merg pentru că vreau să văd ceva nou, palpitant, să găsesc lumină, dar dau de întuneric şi de banalitate. Aşa e lumea, camera mea, oglinda, totul e special, la început, apoi magia şi entuziasmul dispar, pentru că toate lucrurile frumoase iau sfârşit, monotonia le transformă .Ce fericită eram când zăream luna noaptea datorită somnului care întârzia, îi uram venirea care distrugea mereu magia şi iubirea ce mă cuprindea faţă de globul alb ce mă îndruma în întunericul devenit şi el un prieten apropiat. Dar ea mă părăsise pentru multe zile şi când apăru din nou, era doar o lumină obisnuită, rece, care duşmănoasă mă părăsise, ştiind că îmi va fi aşa de greu fără ea. Acum o urăsc, mă bucur când e acoperită de nori, aşa cum e în seara asta. Totuşi sufletul meu are nevoie de o lumină…dar nu de cea a lunii, refuz să accept faptul că am nevoie de cineva, pentru că mă pot descurca singură, convinsă că lumea nu îţi va face niciodata bine ,că te va părăsi atunci când o vei iubi mai mult. Mi-e greu, dar rostesc în şoaptă de teamă să nu audă pustiul ce mă înconjoară gândurile mele: ca mi-e dor de oglinda mea, de pereţii mai înalţi ca mine, de casă, urechile mele simt nevoia să audă asta, eu nu! Picioarele se întorc, caută drumul spre casă. Eu le silesc să păşească în direcţia opusă. Plâng, dar sunt convinsă că nu sunt lacrimile mele, sunt doar picăturile ce se aşează reci pe faţa mea, îngheţând orice zâmbet care ar vrea să apară. Nu am pentru ce să mă întorc, nu am cum să iubesc pustiul şi răul! Sigur el încearcă acum să mă convingă de întoarcerea acasă, unde mă va aştepta bucuroasă, de sosirea mea, dezamăgirea.
Ar fi trebuit să îmi iau oglinda cu mine, aş fi zburat acum , aş fi fost fericită! Vreau să fie zi, vreau ca luna să dispară, convinsă că îmi va fi mai bine.
E zi, simt ceva ciudat dar nu văd nimic. Păşesc, nu ştiu cum mai am puterea, în faţa mea zăresc prăfuită oglinda mea, e spartă…diamantele ce pluteau în cameră, când credeam că erau ale becului… rostesc cuvinte fără sens, tristeţea mă copleşeşte. Reuşesc să mă privesc într-un colţ al ei, pentru ultima dată, sunt bătrână păşesc sacadat pe podeaua ce scârţâie obosită sub paşii mei, alături de mine e bastonul. Caut aripile, cerul, în schimbul lor: pereţii aplecaţi de povara anilor, sunt tristă şi supărată, lemnul pe care merg se bucură de neputinţa mea. Singurătatea mă distruge. Dorul mă cuprinde …în zadar e prea târziu!
Disperarea pătrunde adânc în mine, alerg spre nicăieri.Vreau să fie noapte. Luna apare deasupra mea, dar norii o acoperă neîncetat, îi implor să o elibereze. Nu mă recunosc! Sentimentele sunt aşa de puternice încât sunt incapabilă să le mai ascund, fără rost le simt! Mă scufund în pământ, mă zbat. Tocmai acum când iubesc îmi sunt luate toate? Viata m-a lovit din nou, mi-a răspuns la fel cum i-am vorbit şi eu atâta timp. Privesc pereţii, tavanul şi scaunul cu care acum câteva clipe încercasem să îi întrec. Sunt conştientă că sunt doar nişte iluzii, totuşi mă bucur de ele. Privesc şi în jurul meu mă îmbrăţişează călduros salteaua, pe cer… e luna.
Încă o şansă, nu ştiu dacă sunt capabilă să o folosesc deplin, încerc! Nu îmi mai doresc nimic, sunt mulţumită de tot ce am, nu ştiu pentru cât timp, bănuiesc că pentru totdeauna! De câte ori mă cuprinde nemulţumirea viaţa mă pedepseşte: luna dispare şi pământul mă cuprinde din nou în braţele lui reci.
Azi corpul s-a scufundat în ţărână, dar sufletul a zburat spre cer.