Amagire

A privit cerul, a pătruns prin întunericul acestuia, a găsit lumina atât de dorită de sufletul lui. A realizat că în lucrurile simple se află adevaratele comori şi bucurii, că fără dragoste, fără speranţe şi visuri, inima lui nu va fi niciodata împlinită, dar pentru toate astea a trecut prin vânturile vieţii care uneori l-au intors de unde a plecat, singur şi trist, că toate iluziile lui au fost spulberate.
Un suflet inocent, naiv, atât de uşor de amăgit de frumuseţile aparente ale vieţii, de dragostea şi loialitatea prietenilor. Uşor a renunţat la camera lui plină cu jucării, vise copilăroase şi iubire părintească. Şi-a găsit alinare în răutate, invidie şi ură. Acestea l-au maturizat atât de repede şi anii treceau petrecându-i in întuneric, singurătate, pentru că un pustiu nu poate atrage pe nimeni să locuiască in el, doar un suflet prostuţ ca al lui. Regretele, promisiunile lui de schimbare il insoţeau doar noaptea la lumina lunii, singurul lui tovaraş, ziua era acelaşi om insensibil, soarele nu reuşea să pătrundă în abisul in care se scălda. Noaptea ajuta şi ziua lovea, iubea şi apoi ura.
Serile treceau pline de lacrimi şi deznădejde, că nimic nu se mai poate schimba. Plimbările spre nicăieri deveniseră frecvente şi se continuau până la epuizare. Tristeţea îl cuprinsese atât de adânc în braţele ei , încât nici ziua nu îl mai salva, transformându-i sentimentele în nepăsare. Mersul devenise un automatism pentru salvarea atât de dorită, dar inexistentă pentru acel suflet.
Ziua, perioadă de nepăsare. Totuşi o zări, era la fel ca el, pierdută în spaţiu, în lume, împinsă şi dată deoparte de toţi. Nu riposta, se uita râzând la ei cu o privire de sticlă, nu mai simţea nimic acum, răul nu o mai atingea. S-au privit, ochii lor pentru o clipa au putut vedea. Picioarele s-au oprit, corpurile, deşi bruscate de mişcările violente ale celor din jur, nu se urneau din loc, fericirea, iubirea, toate pluteau acum in jurul lor. Un şir de copii a acoperit-o.A fugit dupa ea , fara rost, dispăruse. Era convins că fusese doar o iluzie crudă a vieţii şi totuşi a continuat sa-şi petreacă urmatoarele zile în aşteptarea ei. Dar fata nu şi-a facut apariţia. Şi ea îl cauta pe el. Nepăsarea l-a cuprins din nou, acum nici noaptea nu mai avea vreun efect asupra lui, se transformase într-o fiinţa care nu putea fi definită, era pierdut. Soarele apunea, umplând cerul de sânge, norii il acopereau, in zadar lichidul pătrundea prin orice în seara aceea. Privea…sau poate doar poziţia capului era îndreptată în acea direcţie, pentru că ochii nu simţeau nimic. Era mort? Era doar un spirit? Se întreba rar, ca să găsească răspuns se ciupea , durerea îl făcea să se simta viu, aşa că mâinile lui acum erau pline de vânătăi. Se sprijinea pe copacul zgrumţuros, crestăturile lui îi pătrundeau în corp, le simţea, ce fericit era! Lacrimi picau pe pământ, privea curios. Era ea, mai tristă şi dezamăgită ca niciodata. O iubea, pentru că atunci când o privea, se vedea pe el însuşi. Îi era milă, de fată şi de el. Cum ajunsese…Dorul de camera lui de copil, de pupicii călduroşi înainte de culcare, de vocea limpede a mamei, de poveştile cu zmei şi zâne, îl domina. Cât timp trecuse? Câţi ani avea acum? Unde era? Nepăsarea încerca să-l atragă din nou. Imposibil. Sentimentele lui lânga ea erau mai puternice ca oricând. Nu-şi vorbeau, dar simţeau că se cunosc de mult, de parcă ar fi trait împreună, ochii fiecăruia pătrundeau adânc în sufletul ceiluilalt. Se simţea împlinit. Se plimbau, mâinile lor cu greu se contopiseră şi atunci simţeau la fel, mergeau şi trăiau ca o singură făptură. Natura se bucura : florile emanau parfumul lor pentru ei, luna apăruse mândră pe cer, luminându-le paşii. Fericirea se născuse în acele suflete aparent pierdute pentru veşnicie.
Un zgomot puternic îl trezise, se ridică speriat de pe copacul bătrân. Era singur, ea dispăruse, luna odata cu fata. Cerul era negru, luminat din când in când de raze albe ce îl străpungeau. Ploua. El o cauta disperat. Fugea, picăturile îl acopereau, îi ucideau speranţele, dar paşii lui refuzau să se oprească .De ce plecase? Ar fi vrut să o strige, dar nu îi ştia numele. Ar fi vrut să o caute…dar unde? Se îndrepta spre locul unde o intalnise prima oară. Era acolo, mai frumoasă ca oricând, ploaia încerca să o ascundă de el, însă nu reuşea, privirea lui pătrundea prin orice. Păşea grăbit spre corpul ce abia se întrezărea printre picăturile ce cădeau neîncetat pe pământ .Era lângă ea, o privea şi pentru prima data încercă să-i vorbească.
-De ce ai plecat? rosti el cu greu.
Femeia îl privi curioasă şi speriată.
-Mă confundaţi!, răspunse ea rece şi încercă să plece, ridicându-se brusc.
A luat-o de braţ, dar ea s-a smucit. S-a ruşinat de fapta sa şi si-a cerut scuze. Ea l-a privit indiferentă şi a rosttit aceleaşi cuvinte”Mă confundaţi!”
Lacrimile curgeau în urma fiinţei care s-a ridicat şi şi-a continuat drumul. Nu înţelegea indiferenţa ei, comportamentul. De ce refuza să accepte că îl iubeşte, doar şi el simţea la fel pentru ea. Întrebări retorice care adânceau suferinţa lui îi invadau mintea. Îşi dorea să o mai privească o data, ar fi fost atât de fericit! Ploaia îl acoperea fără voia lui, fulgerele îi luminau privirea, fără rost căci ochii lui nu zăreau nimic, ea dispăruse şi odată cu ea, implinirea lui.
Fusese un vis crud, pentru că aşa este viaţa, iubise o iluzie, acum neputând să renunţe la ea. Şi-a petrecut anii în acel loc unde o văzuse prima oară, aşteptând în zadar apariţia ei. Ochii lui adesea o regăseau în seninătatea cerului, în lumina pură a lunii. Azi este deasupra tuturor, împreună cu ea, într-un loc în care amândoi sunt eterni şi iubirea lor luminează întunericul cerului, noaptea.