Salonul 4

Urasc spitalele. Mirosul de medicamente care iti ramane pana in haine, atat de bine impregnat ca daca intalnesti pe strada un bolnav si dai mana cu el, s-ar putea sa se vindece. Ahhhhhh. Bancile pe care s-au asezat atatea cururi de diverse marimi, miscarea aia stearsa de pe holuri, raceala doctorilor care nu se poate trata cu pastile si mai ales ... privirile. Cat astepti nu poti sa te abtii sa te intrebi pentru ce a venit al’ de langa tine si daca o sa se faca bine. Nu te imprietenesti cu nimeni, stii bine ca tu ai relatii cu doctorul si ca toti or' sa te injure pentru ca n-ai respectat coada. Mai aveai si pantaloni scurti. Cine stie ce relatii. Asta e. Asta e Romania. Bogdan nu mai stiu cum il chema pe stagiarul meu ce ma ingrijea si era foarte intalt iar mainile lui slabe si lungi te cuprindeau foarte usor(nu stiu asta dar presimt). Eu vreau ca toata lumea sa fie fericita si sa vina la doctor doar ca sa-si prelungeasca viata. Dar astia suntem. Bolnavi, muritori si cu polite de platit. “Intinde-te. Nu te uita.” si totul devine brusc alb, nu mai simti nimic, nu mai vezi nimic. Azi(26.05.2009) am plans pentru prima oara in spital. A doua oara o sa fie in iulie.